............rotindu-ma pe calcaie sa plec,am avut nevoie de tot curajul de care as fi fost capabila vreodata.....efectiv am luptat cu instinctul de conservare...stiam ca durerea va veni...nu usor....nu in valuri....ci brutal de direct...drept in plex!... M-am indepartat destul de mult de tine...nu te mai vedeam printre atatea cladiri...atitia oameni...atata pustietate....abia atunci am dat voie picioarelor sa ingenuncheze in durere....si nu am auzit....nu am vazut.....am uitat sa simt.....abia cand bratele tale mi-au atins parul batut de briza,abia atunci mi-am amintit sa respir.....ma durea nevoia de aer...de tine.... Ai atins suvita zanateca de pe obraz,ai sters un rid de durere de pe frunte........si atat. Iti amintesti? Cat a trecut de atunci.....doua anotimpuri?....multime de ganduri.....gramada de vise inutile...... ...si la final.....durerea a evoluat.....o simt in adanc de mine ca si cum a cristalizat sub lacrimi.....azi...nu mai e...e in coconul ei de amintiri.... Azi....imi esti amintire despre noi in mine.....
In sfarsit pot sa-mi amintesc zambind ....ochii tai...cum ma priveau pe sub gene in bataia soarelui....cum ma mangaiau odata cu briza marii...... ..........si rad unui sarut de acum doua anotimpuri....si unor buze ce ma faceau candva sa mor putin cate putin.... Stii....sunt bine....nesperat de bine.....am invatat ca iubirea care nu doare la despartire,nu te lasa sa evoluezi...nu-ti face sufletul mai frumos...nu te obliga sa speri....nu te forteaza sa stii fiorul unui dor..... gandul ca as fi ramas aceeasi e cumplit...... ...............
D.G.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu