La început mi-am spus că nu ştie ce simt pentru ea. Şi, din cuvinte, am construit case şi punţi şi ţărmuri de mare. Nu m-au descurajat fricile ei încrustate în vîrste trecute. Şi am luptat să-i cuceresc încrederea.
M-am îndîrjit să-i arăt cît de mult şi deşănţat o iubesc iar ea imi răspundea mereu cu dăruiri pe măsura speranţelor mele fără sfîrşit. Am ademenit-o spre odihna sufletului, spre lumina inimii, spre dragoste. Şi ne-am lăsat dusi de aceasta iubire cum s-a lăsat purtat de valuri Titanicul, în neştire.
În clipele de fericire în care ea venea, ma prăbuşeam, sinucigaş, în cuprinderea vorbelor dulci de parca m-as fi lasat prada braţelor ei fine, deşi ştiam că mă predau, necondiţionat, unei suferinţe fără liman.
După ere de luptă cu fantomele inimii ei învinse, am înţeles că, totuşi, singurul drept pe care mi-l pot cîştiga, într-o poveste cu prea putin trecut şi, si mai puţin noroc, e acela de a fi singur.
O sa incerc să-mi pregătesc inima pentru marea şi trista evadare in singuratate. Am sa plîng, pînă am sa inund lumile. Şi o sa-mi însîngerez genunchii în faţa icoanelor si zeilor ciopliti, rugîndu-mă s-o uit.
Noapte de noapte, o sa legăn, înaintea căderii în somn, gîndul că-mi voi trăi ziua de maine cu mintea eliberată de imaginea ei…voi visa cele mai frumoase clipe petrecute impreuna intr-un alt vis…si stiu ca in fiecare dimineaţă, dragostea pentru ea, ma va trezi înaintea luminii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu